Acadele

Sophia a primit un rucsacel sub forma de vacuta plin cu acadele. Sophia nu a ma vazut niciodata acadele, nici vorba sa fi gustat vreuna. Si totusi stie ce sunt.
-Dai Totia ! Miam Miam !
- Puiut, nu sunt de mancat ca strica dintisorii!
- i-a mia i-a mia, dai Toti !
- vacuta e a ta, hai sa punem rucsacelul in spate, mai bine.

Folosesc la maxim fereastra de oportunitate si printr-o miscare dibace de invaluire, acadelele sunt scoase din rucsac si puse bine, pana le vom gasi o casa mai prietenoasa.

A doua zi Sophia le repereaza. Nu stiu cum. Cu acelasi radar ancestral cu care a inteles ce sunt. Nu mai e scapare.

- Gios, gios, acicea (jos jos aici) si arata cu degetelul hotarata pe podea. In final cedez, ii dau punguta cu speranta firava ca se va multumi sa o smotoceasca.
-Scoate, dechide, sunt sub presiune maxima. Mai cedez un pas, le scot din punga si i le las sa le admire. Incerc sa aduc discutia asupra fructelor de pe ambalaj. Nici vorba
- Scoate capacu, i-a mia , o tot tine una si buna asa ca tatal ei ii desface doua. Tot in sarcina lui cade si obligatia de a inveenta jocuri cu ele, altele decat cele pentru care au fost create.

Acadelele se lovesc una de alta, danseaza impreuna, au devenit tirezi, dervisi dansatori, castanete. Sunt admirate ca forma si culoare, rasucite, invartite. Obiectiv indeplinit. Au devenit jucarii. S-au umplut de scame si sunt plimbate si hranite , ocazional sunt folosite la amestecatul in paste. Cand au obosit au fost culcate alaturi de Sophia pe perna.

Acum o alta dilema, daca au ajuns jucarii, mai este oare etic sa le arunc la gunoi?...

De saptamana mondiala a alaptarii, imi fac si eu aparitia pe prispa blogului meu prafuit, nelocuit.Sigur ca ce era mai important s-a scris deja (concluzie trista la care am ajuns la 17 ani, cand am renuntat la visul de a deveni scriitoare si m-am orientat in ton cu vremurile catre...ASE) dar o astfel de ocazie speciala trebuie celebrata cu cateva cuvinte, nu?.

Nutritional si imunitar beneficiile sunt incontestabile, dar la varsta de 1 an si aproape 9 luni cat are fetita mea, am invatat din relatia mea cu Sophia sa vad mai ales beneficiile emotionale. Mie mi se pare miraculos si magic cum devine alaptatul o asa unealta minunata in lumea copiilor, ceva ce stiu sa manuiasca instinctual, o portita magica catre liniste, comfort, dragoste, caldura, siguranta. Dragoste lichida, cum imi place sa ii spun, dar de fapt mult mai mult. In aceasta lume noua, mare, intimidanta, plina mereu cu locuri noi si oameni noi, exista ceva usor de facut care sa te faca sa te simti acasa oriunde si oricand. Alaptatul. Asa imi imaginez ca simte Sophia cand vrea sa suga intr-un context nou, acel sentiment de pace interioara cand ajungi acasa dupa o calatorie. A fost frumos dar cand ajungi acasa iti dai seama cat ti-a lipsit.

Alaptatul e o part din mine pe care Sophia nu o refuza niciodata, nici cand e in toiul unei crize de furie, fie de oboseala, fie de plictiseala fie de suparare (da da, avem si de astea si se lasa cu aruncat de lucruri si tipat pentru mai mult efect "Toti arunca"), nici cand cu mainile si picioarele vrea sa ma indeparteze , nimic cu ajunge mai repede la inima ei, nici vocea, nici mangaierile, un pic de lapte printre suspine si suntem iar in aceeasi lume.

Prin alaptat ma regaseste, cand ma intorc acasa, prin alaptat ma regaseste cand viseaza urat, prin alaptat se regaseste pe ea in imaginile tuturor copiilor alaptati.

Si totusi beneficiile nu sunt doar pentru copii. In zilele cand sunt cumva "out of sync", poate prea obosita, poate mai deprimata, poate doar in cautarea unui loc unde sa stau si sa nu fac nimic, ei ,tocmai in acele zile Sophia este in alerta maxima. Tot ce vrea de obicei vrea mai mult si mai repede (mai putin mancarea care variaza invers proportional cu agitatia), laptele este prezent in vocabular de cate ori trec pe langa o canapea, nici nu ma asteapta sa ma asez "Du-te acolo. Acolo. Lapte. Tani (sani) lapte Totia". Pe moment mi se pare doar o coincidenta amara a sortii ca zilele mele de "low" sa fie acelasi cu cele ale Sophiei de "high need", dar in realitate este modalitatea ei de a ma ajuta, sau mai bine zis de a ma impinge din starea nelinistitoare de usoara indisponibilitate afectiva. Si atunci alaptez. Si alaptand ea se linisteste si eu ma relaxez. Nu imediat, nu pe termen nelimitat, ci atat cat sa fac "click" si sa ma realiniez cu lumea.

Ma gandesc ca atunci cand vom renunta la alaptat, daca va fi sa fie inainte de vremea la care Sophia sa decida pentru ea, va trebui sa imi recladesc relatia cu fiica mea (fiica mea, ah ce frumos suna...) inlocuind piatra de temelie cu altceva. Sau poate doar cladind pe deasupra ei, noi si noi turnuri de dragoste.

La multi ani!