Alaptatul dupa un an

Societatea noastra asociaza alaptatul cu imaginea unui bebelus micut in bratele mamei. Un ghemotoc care se uita pierdut in ochii mamei, sub surasul madonic al acesteia. Mai putin cu un copilas cu dinti in gura, care striga in gura mare "apche apche", care isi baga capul in decolteul mamei sau isi aduce cartea favorita ca sa aiba ce frunzari in timp ce suge. Uneori sta si picior peste picior, imagine perfecta in care eu ma simt ca umbreluta din paharul de cocktail.

Cu toate astea mi-e greu sa inteleg de ce exista atat de putina intelegere pentru alaptatul copilasilor de peste un an. Toata surasurile de intelegere din trecut s-au stins, acum cine aude pare de-a dreptul infricosat si contrariat.

Poate sunt pozitiile de vina? Suge stand in fund sau in picioare, sau intinsa pe mine, pe scurt nici o pozitie nu ii e straina. Mai nou incearca sa imi dea si mie sa gust o picatura, imi intinde degetelul "papa!", si cand o refuz politicos ridica din umeri si continua cu suptul de parca mi-ar spune "treaba ta, nu stii ce pierzi!" Uneori imi mai aduce si cate o jucarie sa o alaptez, la papusi mai accept dar la animale am tras limita....

Poate e de vina candoarea cu care cere lapte in cele mai nepotrivite (pentru mine) momente . Oricand, asta e cuvantul potrivit.Cand aude cuvantu magic "lapte" e clar ca e rost de supt. Chiar daca e intr-o conversatie banala, gen "Sa nu uiti sa iei lapte " sau "merg sa fac ovaz cu lapte". Desi are auzul extrem de fin, precis crede despre mine ca sunt cam tare de ureche (desi i-am explicat deunazi ca nu urechea e de vina, dar pana ajunge mesajul unde trebuie, ma mai odihnesc si eu ), ea cere totul repetitiv, daca e apa e "api api apa api apa" daca e lapte e "ape apche apche ape ape". Doar la mancare e scurt "papa", traducere libera "mda, iar trebuie sa mananc".

Cu adevarat singurul inconvenient pe care il gasesc este ca organizarea meselor necesita o abordare mult mai flexibila. Multe mese s-au terminat in cateva minute cu Sophia cocotata pe masuta scaunului de masa si de acolo in bratele mele, apoi jos conducandu-ma cu fermitate la canapea pentru o portie de lapte. In ultimul timp remarc totusi ca intelege cand ii spun ca intai mancam si apoi o sa bea lapte. Adica pentru cateva minute, nu mai mult, dar e si asta un progres.

Inca incercam sa functionam pe pricipiul enuntat de Dr. Sears "nu oferi, nu refuza", cu cateva exceptii: in anumite cazuri ii distrag atentia, de exemplu daca mai dureaza putin pana e gata masa, in anumite cazuri aman, daca suntem afara, ii promit ca va primi cand ajungem acasa. Nu ma mai simt relaxata sa alaptez in public, din varii motive. Unele tehnice, e frig si nu e prea placut sa te dezbraci de 5 ori pe ora, plus ca Sophia nu mai agreaza pozitiile inchise cu minim de expunere. Altele, de ordin psihic, nu mai e fun sa mai fac educatie publicului oripilat si plin de predictii sumbre despre varsta pana la care va suge Sophia. Si cele mai grele de suportat sunt motivele legate direct de Sophia, exista persoane, unele chiar apropiate, care considera ca e mai politicos sa-si expuna parerea adresandu-se direct Sophiei "Rusinica, pana cand ai sa mai papi de la mami?" Desi Sophia nu intelege partea cu rusinea, pe mine ma irita ideea ca va incepe sa perceapa atitudinea negativa a celor din jur.

Nu pot spune ca nu ma gandesc la intarcare, dar nu ca la ceva concret, ci ca la un dat firesc care va veni candva, de preferat din initiativa Sophiei. M-am gandit chiar si la diverse intarcari partiale, ziua sau noaptea sau limitarea supturilor, toate fara un motiv concret. Sigur ca ideal ar fi sa renunte singura pe la 2 ani, pentru ca am mai dori un bebe, dar alaptatul afecteaza sansele tratamentului necesar. Fireste prioritatea este copilul real, Sophia si bunastarea sa, asa ca momentan totul e o discutie teoretica.

Oricum ii sunt recunoscatoare din multe motive alaptatului (si implicit Sophiei care la o luna de viata a avut intelepciunea sa nu mai accepte caompletarea cu biberonul ) :

- economice, pentru cat am economisit oferindu-i totusi cel mai bun lapte care exista

- ecologice, pentru toate ambalajele neutilizate, energia neconsumata cu sterilizarea, incalzirea, etc

- sanitare, pentru sterilitatea perfecta a laptelui

- de alinare, pentru noptile in care a consolat dureri de dinti, suparari de vise urate, raceli si zilele in care se loveste sau pica

- de hranire si hidratare in lunile cand doar a gustat ( si de multe ori nici macar atat) din mancarea solida

- de imunitate, am avut parte de doar 2 raceli, si acelea dobandite

- de comoditate, pentru ca ne-a permis sa calatorim fara probleme in tara si in strainatate

- de usurinta a somnului, desi uneori a actionat mai degraba ca energizant decat ca somnifer

- de extraordinara apropiere fizica si psihica, o reactie simbiotica care nu are egal decat in cea dintre mama si copilul nenascut

Restante la leapsa

Leapsa de la Alina, poza 6 din ultimul folder, sarbatoritii casei de Sf. Ion:

Leapsa de la Adra, o poza funny, canibalism intre papusi :

Dormitul in pat cu parintii

Prolog : In luna a 8a de sarcina am inceput sa adunam cele necesare pentru Sophia. Am studiat (ca asta e jumate din placerea unei achizitii, nu?) si am ales patutul ideal, din lemn, colturi rotunjite, bare rotunde, laterala culisanta, si fund din bare de lemn pentru a permite aerisire optima. Pe deasupra saltea din fibre de cocos, din cele de cocos-cocos, nu cu spuma sau alte adaosuri. Pe deasupra am luat cateva lenjerii de pat. Musai cu aparatori. Ba chiar mi-am petrecut o saptamana cusand de mana o lenjerie cu tot cu pilota, cearceaf de pilota, cerceaf de pat, fata de perna, aparatori cu snururi de catifea asortata. Ideea era clara : Sophia va dormi in patutul ei, la inceput cu noi in camera, apoi in camera ei.

Pasul 1 : Sophia a venit acasa. Si a dormit in patutul ei, la inceput in camera noastra, apoi in camera ei, cu mine ca tovaras de camera pe canapeaua lipta de patut. Ce-i drept statea mai mult in brate ziua, fie la mine pentru laptic, fie seara la tatal ei pentru digestie (o paranteza, nimic nu functioneaza mai bine pentru colicile abdominale decat tinutul la pieptul unui parinte). Dar asteptam in schimb (pentru toate asteptarile perioadei respective blamez hormonii lauziei si starea de transa datorita lipsei cronice de somn) sa doarma in patutul ei noaptea. Mi se parea ca ar trebui cumva sa i se para echitabil contactul fizic ziua contra somn in patutul rece noaptea, nu stiam pe atunci cat de putin stiu bebelusii despre echitate..... .

Pasul 2 : Intr-o noapte m-a trezit brusc din somn o senzatie arzatoare in ceafa ca sunt privita insistent. M-am intors si am vazut doi ochisori mari, negri, un nasuc mic lipit de o zabrea si doua manute intinse inspre mine printre bare. In lumina difuza a lampii de veghe, parea o imagine potrivita pentru un poster pe care ar scrie "Eliberati copiii!" Atunci am realizat ca patutul e doar un de fel de puscarie pentru copii. Un loc intre gratii de unde esti scos pentru masa si plimbare. O granita artificiala intre copil si parinte. O bariera care ne protejeaza pe noi adultii, de nevoile lor firesti. Din acea noapte Sophie a poposit pe canapea langa mine.

Pasul 3 : In jur de 2 luni de la nasterea ei, tatal Sophiei s-a declarat satul de dormitul de unul singur. Mi-aduc aminte ca am intrebat (oarecum retoric si auto-directionat) " Intelegi ca daca Sophia intra in patul nostru, nu se va muta de buna voie decat peste cine stie cati ani?" Raspunsul a fost echivalentul lui "I do" din filme, si astfel ceremonia a fost consacrata , asa incat ne-am instalat in patul familial, in pozitia pe care nici macar Attachement parenting-ul nu indrazneste sa o recomanda, cu Sophia in mijlocul patului, intre noi. Sophia s-a uitat la mine, s-a uitat la tatal ei, a zambit si a adormit instant.

Pasul 4 : O ultima incercare. De cand ne-am mutat cu totii in patul mare, Sophia a inceput sa doarma mult noaptea asa ca intr-o seara am pus-o adormita in patut la ea in camera. Dormea dusa. In 2 ore am verficat-o eu de vreo 5 ori, tatal ei de vreo 10. Intr-un final s-a intors cu ea in brate in pat (tot adormita), "ca sa putem dormi si noi".

Epilog : patul nostru este patul familiei, locul in care noaptea intram cu toti in rezonanta (ca raspuns la toate comentariile pseudo-psiho-pupu despre pseudo rezonanta in care intram in somn si pe care fireste copilul o poate pseudo-altera), Sophia alterneaza intre pozitia capul spre mine si picioarele pe mine sau pozitia capul spre taica-su si picioarele pe el.

Concluzii : suntem parinti si noaptea. Sophia are nevoie de noi si noaptea. Patul nostru este locul magic in care ne regasim cu totii, cercul nostru sacru in care protejam si suntem protejati. Nimic nu e e mai dulce ca o manuta mangaindu-ma pe fata si un glascior adormit care sopteste "mama". Sau o dimineata inceputa cu un pupic pentru tatic, si o cuibareala calda si dulce inainte de trezire.

-Ce vom face daca vom mai avea un copil?
-Vom cumpara un pat mai mare!