Ding-dang

Eu nu stiu sa dau premii, ba chiar in nestiinta mea, nici n-am fost in stare sa le "iau" pe cele primite. Dar oferim o fotografie pretioasa pentru o fetita tare draga, la care ne gandim in fiecare zi (si de fiecare data cand bat clopotele ..)

Ding dang a biseica bat clopotele, babatu canta Toti danseaza, megem pupam icoana Maria, Maria a Buchesi, Maria manca pechica, babatu Maria Bogana manca pechica, mergem lalapa, Toti inoata, stopeste picioarele, Maria brate mama ei

Cutita Osie si alte povestiri

Sophia iubeste abtibildurile. De cel putin de doua ori pe zi aud un imperativ "Pipim apibileeee". Rezerva noastra de astfel de carti fiind pe terminate, am trecut la faza a doua, si anume dez-lipim abtibilduri. Astfel, la cererea Sophiei dezlipesc o micuta Scufita Rosie, pe care o ia cu gingasie de manute, o lipeste delicat pe televizor si ii spune
"Cutita osie, te og nu deschide usa!"

Dupa cateva zile ploioase, a aparut in sfarsit soarele. Ne pregatim sa iesim din casa, ii dau Sophiei un hanorac subtire peste tricou si pornim spre usa. Sophia se opreste impacientata
"Capul gol, pune guga"
"De ce vrei gluga. Sophie?"
"Poua"
"Afara e soare, nu ploua"
"Poua"
"Eu nu cred ca ploua afara."
"Io ched ca da"

Am dus niste covoare la Monteoru, pe drum mama mea ii spune ca sunt covoarele pisicii (Codita). Ajunse acolo, Sophia o alearga pe Codi plina de entuziasm
"Codita, am adus covoru apisicai"

Sophia vrea in brate. Se opreste si-mi spune serioasa:
"E obosita, brate, tine bine" . O iau in brate dar se tot foieste
"Ghea, mami obosita, da mine jos"...

O iau in brate in parc si ne ndreptam spre masina. Profit de ocazie si o pup pe gat. Sophia se revolta si incepe sa turuie
"Nu gat te pupi, nu gat te pupi"...

Sophia a primit un joc lego si cateva personaje Rege, Regina, Pirat si 2 Soldati. Ati ghicit. Tatal ei este autorul cadoului. Tot el ii explica despre rolul fiecaruia, cum piratul e ticalos si ataca regele si regina in castel , iar soldatii ii apara. Tatal dispare un pic din peisaj, mami e pusa sa ridice un castel nemaivazut. Sophia plaseaza "Pintesa" in castel, apoi inghesuie si "Pintul", dupa care ia si "Piatul" in mana, il studiaza putin, si-l pune in usa castelului
"Piatul bobeste Pintu si Pintesa"
Toate personajele vorbesc intre ele, se impaca si discuta, spre indignarea tatalui Sophiei. Ca un compromis, acum cand se joaca cu personajele impreuna, la sfarsit toate se pupa si se impaca si isi cer scuze . Intre timp Pintesa a devenit Regina si intr-un ciudat twist of fate, este mama lui Fifi pe care o duce in brate tot timpul...

Acadele

Sophia a primit un rucsacel sub forma de vacuta plin cu acadele. Sophia nu a ma vazut niciodata acadele, nici vorba sa fi gustat vreuna. Si totusi stie ce sunt.
-Dai Totia ! Miam Miam !
- Puiut, nu sunt de mancat ca strica dintisorii!
- i-a mia i-a mia, dai Toti !
- vacuta e a ta, hai sa punem rucsacelul in spate, mai bine.

Folosesc la maxim fereastra de oportunitate si printr-o miscare dibace de invaluire, acadelele sunt scoase din rucsac si puse bine, pana le vom gasi o casa mai prietenoasa.

A doua zi Sophia le repereaza. Nu stiu cum. Cu acelasi radar ancestral cu care a inteles ce sunt. Nu mai e scapare.

- Gios, gios, acicea (jos jos aici) si arata cu degetelul hotarata pe podea. In final cedez, ii dau punguta cu speranta firava ca se va multumi sa o smotoceasca.
-Scoate, dechide, sunt sub presiune maxima. Mai cedez un pas, le scot din punga si i le las sa le admire. Incerc sa aduc discutia asupra fructelor de pe ambalaj. Nici vorba
- Scoate capacu, i-a mia , o tot tine una si buna asa ca tatal ei ii desface doua. Tot in sarcina lui cade si obligatia de a inveenta jocuri cu ele, altele decat cele pentru care au fost create.

Acadelele se lovesc una de alta, danseaza impreuna, au devenit tirezi, dervisi dansatori, castanete. Sunt admirate ca forma si culoare, rasucite, invartite. Obiectiv indeplinit. Au devenit jucarii. S-au umplut de scame si sunt plimbate si hranite , ocazional sunt folosite la amestecatul in paste. Cand au obosit au fost culcate alaturi de Sophia pe perna.

Acum o alta dilema, daca au ajuns jucarii, mai este oare etic sa le arunc la gunoi?...

De saptamana mondiala a alaptarii, imi fac si eu aparitia pe prispa blogului meu prafuit, nelocuit.Sigur ca ce era mai important s-a scris deja (concluzie trista la care am ajuns la 17 ani, cand am renuntat la visul de a deveni scriitoare si m-am orientat in ton cu vremurile catre...ASE) dar o astfel de ocazie speciala trebuie celebrata cu cateva cuvinte, nu?.

Nutritional si imunitar beneficiile sunt incontestabile, dar la varsta de 1 an si aproape 9 luni cat are fetita mea, am invatat din relatia mea cu Sophia sa vad mai ales beneficiile emotionale. Mie mi se pare miraculos si magic cum devine alaptatul o asa unealta minunata in lumea copiilor, ceva ce stiu sa manuiasca instinctual, o portita magica catre liniste, comfort, dragoste, caldura, siguranta. Dragoste lichida, cum imi place sa ii spun, dar de fapt mult mai mult. In aceasta lume noua, mare, intimidanta, plina mereu cu locuri noi si oameni noi, exista ceva usor de facut care sa te faca sa te simti acasa oriunde si oricand. Alaptatul. Asa imi imaginez ca simte Sophia cand vrea sa suga intr-un context nou, acel sentiment de pace interioara cand ajungi acasa dupa o calatorie. A fost frumos dar cand ajungi acasa iti dai seama cat ti-a lipsit.

Alaptatul e o part din mine pe care Sophia nu o refuza niciodata, nici cand e in toiul unei crize de furie, fie de oboseala, fie de plictiseala fie de suparare (da da, avem si de astea si se lasa cu aruncat de lucruri si tipat pentru mai mult efect "Toti arunca"), nici cand cu mainile si picioarele vrea sa ma indeparteze , nimic cu ajunge mai repede la inima ei, nici vocea, nici mangaierile, un pic de lapte printre suspine si suntem iar in aceeasi lume.

Prin alaptat ma regaseste, cand ma intorc acasa, prin alaptat ma regaseste cand viseaza urat, prin alaptat se regaseste pe ea in imaginile tuturor copiilor alaptati.

Si totusi beneficiile nu sunt doar pentru copii. In zilele cand sunt cumva "out of sync", poate prea obosita, poate mai deprimata, poate doar in cautarea unui loc unde sa stau si sa nu fac nimic, ei ,tocmai in acele zile Sophia este in alerta maxima. Tot ce vrea de obicei vrea mai mult si mai repede (mai putin mancarea care variaza invers proportional cu agitatia), laptele este prezent in vocabular de cate ori trec pe langa o canapea, nici nu ma asteapta sa ma asez "Du-te acolo. Acolo. Lapte. Tani (sani) lapte Totia". Pe moment mi se pare doar o coincidenta amara a sortii ca zilele mele de "low" sa fie acelasi cu cele ale Sophiei de "high need", dar in realitate este modalitatea ei de a ma ajuta, sau mai bine zis de a ma impinge din starea nelinistitoare de usoara indisponibilitate afectiva. Si atunci alaptez. Si alaptand ea se linisteste si eu ma relaxez. Nu imediat, nu pe termen nelimitat, ci atat cat sa fac "click" si sa ma realiniez cu lumea.

Ma gandesc ca atunci cand vom renunta la alaptat, daca va fi sa fie inainte de vremea la care Sophia sa decida pentru ea, va trebui sa imi recladesc relatia cu fiica mea (fiica mea, ah ce frumos suna...) inlocuind piatra de temelie cu altceva. Sau poate doar cladind pe deasupra ei, noi si noi turnuri de dragoste.

La multi ani!

ploaie de cuvinte

Fiecare zi vine la noi cu o avalansa de noi cuvinte. Animalele nu mai sunt desemnate dupa sunetele pe care le fac, acum unele au nume : pacagal, leleu, cocodal, mamutu, libilila,garga, sapi,caine, pipotam etc. Obiectele casei au de mult timp nume reale, chiar si acasa e acasha.

Ceea ce mi se pare cu adevarat intersant este asiduitatea cu care cauta sau creeaza oportunitati pentru a folosi anumite cuvinte. Sa le spunem favorite. Mult timp a fost "a picat". Si multe lucruri au picat, chiar de la inaltime doar pentru bucuria Sophiei de a rosti cuvintele. Chiar si Sophia s-a intins de cateva ori pe jos tot pentru a-mi explica dupa "a picat". Daca stau sa ma gandesc bine, astea au fost, alaturi de mama, tata, apte, apa, primele cuvinte. Pe atunci erau "a pica" dar dupa cata mancare arunca de pe masuta (cam tot ce intra in raza de actiune a manutelor) sensul era acelasi.

A urmat "a plecat" . Barbatul a plecat. Tataia a plecat. Tati a plecat. Masina a plecat. Jucaria pe care Sophia a pitit-o intre canapele "a plecat". Pentru pantofiorii scosi din dulap si ajunsi pe blatul din bucatarie exista aceeasi explicatie, "au plecat".

Despre mimic am scris o postare intreaga.

Acum are un nou favorit "acolo". Muta lucruri suficient de departe pentru a arata unde le este locul : acolo. Mai complicat este ca ne muta si pe noi prin casa. Directia e " acolo" , adica sub scara, unde stau o parte din jucariile ei. Modul de operare? Daca sunt in picioare, doar ma impinge imperativ "du-te!", daca stau jos, e mai complicat. Se urca in spatele meu pe canapea, ma impinge "gios, parte" (jos, la o parte)", apoi incepe cu "du-te acolo, acolo" pana ajung la locul de joaca.

Condimentam cu omniprezentul Gata. Gata este refuzul sau negatia absoluta. Nimic nu mai vine dupa Gata. Nici o imbucatura, nici o gura, nici o secunda in plus la schimbat de scutec. Nici o seunda de asteptare pana primeste laptele. Gata. Acum.

Gata si cu mine pe ziua de azi. Am plecat.

Epoca "mimicului"

Pe Sophia nu o mai cheama Toti, ci Totiaa. Concomitent si noi am devenit Mamiaa si Tatiaa.

Goleste cutiile pentru satisfactia de a gasi "mimic" in ele. In acelasi spirit, ne pune sa golim paharele (de apa) pana la fund, pentru a baga mana in ele si a constata acelasi "mimic".

Vine cu castronelul si cere "miam-miam" pufarine, le duce cu grija pana la masuta, acolo le rastoarna, apoi le imprastie pe jos si se preocupa sa ciuguleasca cate una culcata pe burta direct de pe covor. Daca ajung in timp util, le strang si le arunc. Nu dureaza mult si cere iar. Imi arata castronelul, "mimic", e gol. Ocazional vrea "nuce" sau"tatide"(nuci sau stafide). Din pacate pentru acelasi sport.

Trage de manerul sertarului cu rafturi si pupa toate sticlele la rand. "doi patu dece Olei". Realitatea e ca nu am chiar atat ulei....

De cand a invatat (acum cateva luni) cum se imbratiseaza Scufita Rosie cu bunicuta, a devenit mare fan imbratisari. Noi, ce sa mai zicem, suntem deja adicti. Ca in filmele coreene de pe vremuri, una dintre noi emite chemarea ("bate" sau "hai sa ne imbratisam" - ghiciti care cum), desfacem larg bratele si ne avantam una spre alta. Exista chiar si un sunet caracteristic cand are loc imbratisarea propriu-zisa. Tehnica este deosebit de elaborata, un fel de ceremonie a ceaiului la japonezi. Dar si satisfactia este pe masura.

Si de cateva zile nu mai mananca aproape nimic. "Manc mimica", cum a spus chiar ea, cand incercam sa o convingem sa guste ceva. Asa cum am zis, suntem in epoca "mimicului"...Sper sa inceapa cat de curand epoca "ceva-ului"...

Varsta magica

Incerc in mintea mea sa ma dau cu doi pasi inapoi pentru a putea iesi un pic din azi si a vedea unde am ajuns. Imi privesc fiica cu uimire si incantare. De multe ori cu oboseala si exasperare. Intotdeauna cu tot mai multa dragoste. Nu stiu cand s-a transformat bebelusul din bratele mele in aceasta faptura luminoasa, vibranta, afectuoasa, vesela, plina de imaginatie. Scriu prea rar pe blog. Am uitat miile de lucuri minunate pe care le-a facut pana acum. Mi-au ramas putine in minte, si poate le voi uita si pe acestea sub avalansa altor lucuri minunate pe care le face in fiecare zi.

Dar vreau sa notez aici ce m-a impresionat in ultimele luni. Intelepciunea ei, compasiunea ei, dragostea ei, imaginatia ei.

In Ashqelon, Israel, seara ne indreptam catre hotel dupa o plimbare la Marina. Sophia e in bratele mele cu refrenul preferat pe buze "mami, apte". Ii explic calm "Iti da mami lapte cand ajungem in pat". Sophia imi arata o banca de piatra de pe marginea drumului "Mami, ute ata pat" ... Cu aceasta ocazie a invatat diferenta intre pat si banca.

Tot in Israel, in masina in drum catre Marea Moarta. Prietenul nostru ne explica ca se numeste Yah Mah Melah, pronuntat Yamamela. Sophia incepe infrigurata sa traga de tricoul meu. repetand "mamela mamela",ea stie despre ce e vorba, despre ...mamelon.

In Ierusalim, langa Zidul plangerii pe inserat, ridica manuta spre cer "Mami ute lula". Multumim cartii Omida mancacioasa care ne-a introdus luna in vocabular.

La Monteoru, casa de vacanta a parintilor (a mamei, acum). In fata casei ne intalnim cu o vecina, pediatra si fireste suntem chestionati pe scurt, mi se recomanda intreruperea alaptarii (cum altfel). Inchei subit subiectul. "Noua ne e bine asa". In casa ma intreaba mama ce mi-a spus doctorita. Sophia in bratele mele se pregateste sa suga. Intoarce capul catre mama si spune foarte clar "Bla-bla-bla". Apoi tacticoasa "mami, da apte". Adevarul din gura pruncilor.

In pat, la pranz, ne pregatim de nani. Sophia suge. Intoarce brusc capul dupa un zgomot cu san cu tot. Involuntar scot un "Au" ascutit. Sophia incremeneste si ofteaza adanc. Nu indrazneste sa se uite la mine. O pup si o mangai si o asigur ca n-am nimic. Cu buzita tremurand si lacrimi in ochi intreaza "dai apte?" Suflet mic, speriat ca iar a gresit fara voie.

In aceeasi tema, contextul asemanator, pe canapea la o partida de lapte, Sophia se foieste si aluneca, eu iar fac "Au". se ridica brusc in picioare si cu lacrimi in coltul ochilor intreaba "am mucat?" (am muscat?) A urmat o serie de pupaceli si imbtatisari pentru a o asigura ca nu mi-a facut rau.

Bunica (ei) din partea tatalui e in vizita. Sophia o supravegheaza si imi raporteaza intrigata, uneori chiar indignata ce face , atinge matura. ia telefonul meu, o pupa. Acum e in bucatarie si foloseste mixerul. Sophia sare ca arsa, ajunge in pragul bucatariei, ma striga tensionata, ii explic ce seintampla si incerc sa trec pe langa ea sa-i arat ca nu se intampla nimic periculos. In culmea agitatiei ma trage de mana sa raman langa ea, ma impinge departe de usa. Ma apara cu corpul ei...

La mare pe plaja, cu prietenii nostri Carmen, George si baietelul lor de 1 an. Sophia o iubeste pe Carmen si l-a acceptat cu usurinta pe Luca, il lasa sa ii ia jucariile, nu se supara cand e impinsa sau mangaiata un pic mai dur. Pe George insa il observa mai cu suspiciune. O tine pe Carmen la curent. "Babatul a plecat.Babatul Luca apa" Intr-o zi ii explic ca George e tati lui Luca, deci Luca e si bebele lui, nu doar a lui Carmen. Dintr-o data devine mai deschisa catre el, saltand ierarhic de la "babatul" la "geoge". Am omis sa ii explic ceva ce parea de la sine inteles.

Vorbesc la telefon cu mama. Conversatia se prelungeste. Sophia deja s-a plictisit. Incearca sa-mi ia telefonul, nu reuseste, se apropie de el si striga cat poate "Pa-pa. Gata". Dorinta i s-a indeplinit.

Picteaza cu degetele ude pe scaun si imi spune ce vede, caine, pisica, barbat, masina. Se uita la urmele lasate de igrasie in holul blocului si vede ochi, masini, fete, copaci. Studiaza covorul mamei cu modele intortochiate si imi arata triumfatoare spiralele "mau-mau", cozi de pisica...

"Cum te cheama?"

"Toti" (Sofi).

"Si mai cum"

"Cacu"(---casu).

"Pe mine cum ma cheama?"

"Mami"

"Asa e , mami o iubeste pe Toti"

"Mami Toti, Toti mami .Pupi'.

"Pupi"

in calatorie

Prima calatorie de anul asta, oarecum neprogramata, cu bagaje facute la repezeala si de ce sa nu recunosc, cu ceva emotii pentru Sophia. Am plecat destul de tarziu, asa ca am ajuns aproape de miezul noptii la prima oprire, statiunea Olanesti. Din fericire Sophia adormise deja, asa ca ne-am fatait nestingheriti prin statiune in cautare de cazare, pana la urma am ramas la singura pnsiune bine luminata si deschisa noaptea, care s-a dovedit o alegere foarte buna. Deci felicitari pentru administratorii pensiunii Noel, pe care o recomand cu caldura. Atentia la detalii este pe masura banilor (europeni) cheltuiti. In plus meniul la restaurant era foarte kid-friendly, cu variante gen iaurt, ou fiert sau alte asemenea feluri, de baza la mic dejunul unui copilas de 1 an jumate. Olanesti este o statiune in paragina intr-un cadru de vis, e adevarat ca exista o frumusete aparte si in astfel de locuri in care pare ca natura recastiga terenul pierdut. Din pacate parca am nimerit la seminarul spargatorilor de seminte...urat obicei. Zona in schimb ne uimeste, chiar este Oltenia vegetala despre care scria Radu Anton Roman. E curat ! Satele sunt ingrijite, casele sunt ingrijite, curtile sunt pline de flori, chiar si iarba e cosita in fata caselor. Simt o mica invidie pentru Alina, care a crescut in aceste locuri feerice. Apoi imi amintesc de locul copilariei mele, Rohia in Maramures si simt iar cum ma cuprinde dorul de piatra lui Pintea, de manastirea Rohia si de cei cei dragi care nu mai traiesc decat in amintire.

O mica oprire la Horezu, sa admire Sophia piticii si noi sa cumparam ceva ceramica. Stiti ca motivele ceramicii de Horezu sunt cocosul, spicul de grau, sarpele si pomul vietii ?

Am trecut pe langa Tg. Jiu fara nici o tresarire, ba chiar m-am intrebat, de ce-as opri ? La cativa kilometri dupa, vazand un indicator kilometric pe care scria Hobita, mi-a explodat in cap BRANCUSI ! Am trecut prin Tg Jiu fara sa vad Poarta sarutului, Masa tacerii, Coloana infinitului! Cu regret am mers mai departe, dar am oprit la Hobita, la casa memoriala a lui Constantin Brancusi. Un loc minunat, o curte plina de pace, atemporala, cu o doamna gazda inimoasa si pasionata de ceea ce face. O incantare si un prilej pentru niste poze superbe, cu Sophia pe prispa lui Brancusi.

Am oprit si la manastirea Tismana. Liniste, pace, curatenie, flori, simti dragostea si daruirea maicutelor care locuiesc in acest loc magic. Cu adevarat Romania monahala e partea cea mai frumoasa din noi, si spiritual si estetic.

Urmatorul popas, Herculane. O statiune parasita, cladirile vechi, minunate si maiestuoase chiar si in ruina isi pastreaza parca demnitatea. Un spatiu ireal, tacut, fantomatic, parca vezi calestile sau masinile de epoca care opreau in fata vilelor, hotelurilor, sanatoriului.E una dintre cele mai dramatice victime ale tranzitiei, sau coruptiei, sau a ambelor. Cu cladiri si cadru natural care ar face-o sa straluceasca alaturi de cele mai faimoase statiuni de apa termala din Europa, Herculane e de fapt o statiune moarta. Abia a doua zi am vazut ca mai exista o parte a statiunii, foarte vie, foarte agroturistica, un orasel cu pensiuni. Parca nici nu exista legatura intre cele doua parti, afara doar de cazul ca partea veche se va transforma in ruina vizitabila in scop turistic de catre cei gazduiti la pensiunile din partea noua.

Plecam dimineata de la Herculane si mergem intins la Hunedoara, la cetatea Huniazilor sau Corvinestilor, cetatea cea mai bine pastrata din tara. Trecem pe drum pe langa Sarmisegetusa, fara sa oprim, Sophia dormea si nici nu pare sa fie prea mult de vazut (am fi vrut insa sa vedem Sarmisegetusa Regia, nu Ulpia Traiana, dar am inteles ca e accesibila doar pe jos si drumul e destul de lung - deci nu cea mai potrivita excursie cu Sophia in brate). Cetatea e frumoasa, plina de magazine de suveniruri si alte nimicuri, dar si expozitii de fotografii, am remarcat ca e in plin proces de restaurare. Sophia e foarte incantata, mai ales ca i-am spus ca acolo altadata locuiau printi si printese, a danasat pe muzica baroca in sala mare, fara sa stie ca arata chiar ea ca o mica printesa in rochita ei cea alba, alergand fericita dupa cavalerul ei stralucitor TATIII TATIII.

Sibiu. O alta lume, o alta Romanie, mai aproape de Europa. Intalnire cu prieteni dragi, aflati si ei, ca si noi in calatorie. Sibiul e frumos, e civilizat, ma umple de optimism pentru ca asa vad eu viitorul Romaniei, cel putin turistic vorbind. Romania autentica, nu o copie a altora ci tara care isi valorifica propriile caracteristici, partea rurala, ancestrala, rituala, orasele medievale cu alei pietonale si concerte de jazz in aer liber. Seara, surpriza, nu reusim sa gasim cazare, asa ca plecam mai departe, eu cu marele regret de a nu fi vizitat Muzeul in aer liber Dumbrava Sibiului.

Am innoptat insa intr-un loc mai pe gustul celeilalte jumatati a familei (Sophia e zona neutra, inca), la Sambata de Sus, la poalele muntelui, prilej cu care am admirat cai, am mancat la pastravarie si am cules conuri din padure. Oops, nici pana acum nu le-am recuperat din masina, trebuie sa ma ocup urgent de ele, altfel vor fi evacuate.... Am vizitat manastirea Brancoveanu, un pic cam invadata de turisti, macar urmele lor au ramas la poarta stabilimentului...










Romania e frumoasa. Uitasem. Dupa atatia ani de vizitat alte tari, o privesc cu alti ochi. Mai ingaduitori, mai nostalgici, mai optimisti.

dialogul sirenei

Avem o noua carte de povesti "Povesti minunate" de la editura Girasol, foarte frumoasa de altfel, toata numai ilustratii, cu text putin si simplu. Sophia este incantata de imaginile cu sirene din Mica Sirena

-te e ata?
-o sirena
-pepe?
-nu e peste
-titita?
-nu e fetita
-bibi?
-nu e bebe, e un personaj imaginar jumate om jumate peste, traieste doar in povesti, nu si in realitate
-pepe?
-nu, nu e peste
-titita?
-nu, nu e nici fetita, are doar coada de peste si se numeste sirena
-te e ata?

Intr-o prima faza am pus cartea deoparte pentru cateva zile, dar am vazut ca interesul pentru sirene este inca viu. Asa ca reluam dialogul la fiecare cateva zile....

cantecele Sophiei

Cantecul care ma adoarme : Maria Tanase - Cantec de leagan

Cantecul care ma inspira : If you are happy

Cantecul care ma amuza : 5 little ducks

Cantecul care ma incanta : Pat and Stan "The lion sleeps tonight"

Cantecul pe care il cant in duet cu mama : The Muppets Show - Mahnamahna

Cantecul pe care il cant in duet cu tata : The Muppets Show - Ode to Joy

Cantecul la care rade mama : Hugga Wugga

Cantecul cel mai antrenant : Barnyard Boogie

Auditie placuta !

Daca nu esti cuminte, tati iti cumpara o jucarie !

In seara asta am fost la cumparaturi in trei. Am facut uimitoarea constatare ca e mai simplu la cumparaturi in 2 (eu si Sophia). Am avut de cumparat un cadou pentru o fetita de 9 ani care ne e tare draga. Prilej cu care tatal Sophiei a fost atat de induiosat de ardoarea cu care Sophia a cerut absolut tot ce i-a trecut prin fata ochilor incat s-a decis sa ii ia (inca) o jucarie. Ca o paranteza, remarc faptul ca eu gestionez ceva mai bine cererile Sophiei, care sunt in fapt manifestarea dorintei de a pipai, a vedea a manipula un pic jucariile sau cartile. Daca o las suficient sa le studieze, le facem "pa-pa" foarte lejer si mergem mai departe. Am ajuns de mult la concluzia ca nu putem sa cumparam toate jucariile.

Dupa o ora de studiat si analizat ce ar fi mai potrivit pentru o fetita de 16 luni, un elicopter cu telecomanda sau un submarin, a decis sa ii ia ... o betoniera.

Concluzia ? Sophia a fugit plangand in celalalt colt al camerei cand a inceput minunea pe roti sa cante si sa se invarte si sa se miste. A acceptat sa o atinga (inchisa) doar cu mine de mana, si mi s-a cocotat fulgerator in brate cand a inceput iar sa functioneze. Daca primea elicopterul cu telecomanda precis imi aducea pantofiorii si palariuta sa plece de acasa...

Sa va spun un secret ? Precis in cateva zile va deveni jucaria favorita, dupa ce o va imblanzi (pe betoniera, fireste!)

Alaptatul dupa un an

Societatea noastra asociaza alaptatul cu imaginea unui bebelus micut in bratele mamei. Un ghemotoc care se uita pierdut in ochii mamei, sub surasul madonic al acesteia. Mai putin cu un copilas cu dinti in gura, care striga in gura mare "apche apche", care isi baga capul in decolteul mamei sau isi aduce cartea favorita ca sa aiba ce frunzari in timp ce suge. Uneori sta si picior peste picior, imagine perfecta in care eu ma simt ca umbreluta din paharul de cocktail.

Cu toate astea mi-e greu sa inteleg de ce exista atat de putina intelegere pentru alaptatul copilasilor de peste un an. Toata surasurile de intelegere din trecut s-au stins, acum cine aude pare de-a dreptul infricosat si contrariat.

Poate sunt pozitiile de vina? Suge stand in fund sau in picioare, sau intinsa pe mine, pe scurt nici o pozitie nu ii e straina. Mai nou incearca sa imi dea si mie sa gust o picatura, imi intinde degetelul "papa!", si cand o refuz politicos ridica din umeri si continua cu suptul de parca mi-ar spune "treaba ta, nu stii ce pierzi!" Uneori imi mai aduce si cate o jucarie sa o alaptez, la papusi mai accept dar la animale am tras limita....

Poate e de vina candoarea cu care cere lapte in cele mai nepotrivite (pentru mine) momente . Oricand, asta e cuvantul potrivit.Cand aude cuvantu magic "lapte" e clar ca e rost de supt. Chiar daca e intr-o conversatie banala, gen "Sa nu uiti sa iei lapte " sau "merg sa fac ovaz cu lapte". Desi are auzul extrem de fin, precis crede despre mine ca sunt cam tare de ureche (desi i-am explicat deunazi ca nu urechea e de vina, dar pana ajunge mesajul unde trebuie, ma mai odihnesc si eu ), ea cere totul repetitiv, daca e apa e "api api apa api apa" daca e lapte e "ape apche apche ape ape". Doar la mancare e scurt "papa", traducere libera "mda, iar trebuie sa mananc".

Cu adevarat singurul inconvenient pe care il gasesc este ca organizarea meselor necesita o abordare mult mai flexibila. Multe mese s-au terminat in cateva minute cu Sophia cocotata pe masuta scaunului de masa si de acolo in bratele mele, apoi jos conducandu-ma cu fermitate la canapea pentru o portie de lapte. In ultimul timp remarc totusi ca intelege cand ii spun ca intai mancam si apoi o sa bea lapte. Adica pentru cateva minute, nu mai mult, dar e si asta un progres.

Inca incercam sa functionam pe pricipiul enuntat de Dr. Sears "nu oferi, nu refuza", cu cateva exceptii: in anumite cazuri ii distrag atentia, de exemplu daca mai dureaza putin pana e gata masa, in anumite cazuri aman, daca suntem afara, ii promit ca va primi cand ajungem acasa. Nu ma mai simt relaxata sa alaptez in public, din varii motive. Unele tehnice, e frig si nu e prea placut sa te dezbraci de 5 ori pe ora, plus ca Sophia nu mai agreaza pozitiile inchise cu minim de expunere. Altele, de ordin psihic, nu mai e fun sa mai fac educatie publicului oripilat si plin de predictii sumbre despre varsta pana la care va suge Sophia. Si cele mai grele de suportat sunt motivele legate direct de Sophia, exista persoane, unele chiar apropiate, care considera ca e mai politicos sa-si expuna parerea adresandu-se direct Sophiei "Rusinica, pana cand ai sa mai papi de la mami?" Desi Sophia nu intelege partea cu rusinea, pe mine ma irita ideea ca va incepe sa perceapa atitudinea negativa a celor din jur.

Nu pot spune ca nu ma gandesc la intarcare, dar nu ca la ceva concret, ci ca la un dat firesc care va veni candva, de preferat din initiativa Sophiei. M-am gandit chiar si la diverse intarcari partiale, ziua sau noaptea sau limitarea supturilor, toate fara un motiv concret. Sigur ca ideal ar fi sa renunte singura pe la 2 ani, pentru ca am mai dori un bebe, dar alaptatul afecteaza sansele tratamentului necesar. Fireste prioritatea este copilul real, Sophia si bunastarea sa, asa ca momentan totul e o discutie teoretica.

Oricum ii sunt recunoscatoare din multe motive alaptatului (si implicit Sophiei care la o luna de viata a avut intelepciunea sa nu mai accepte caompletarea cu biberonul ) :

- economice, pentru cat am economisit oferindu-i totusi cel mai bun lapte care exista

- ecologice, pentru toate ambalajele neutilizate, energia neconsumata cu sterilizarea, incalzirea, etc

- sanitare, pentru sterilitatea perfecta a laptelui

- de alinare, pentru noptile in care a consolat dureri de dinti, suparari de vise urate, raceli si zilele in care se loveste sau pica

- de hranire si hidratare in lunile cand doar a gustat ( si de multe ori nici macar atat) din mancarea solida

- de imunitate, am avut parte de doar 2 raceli, si acelea dobandite

- de comoditate, pentru ca ne-a permis sa calatorim fara probleme in tara si in strainatate

- de usurinta a somnului, desi uneori a actionat mai degraba ca energizant decat ca somnifer

- de extraordinara apropiere fizica si psihica, o reactie simbiotica care nu are egal decat in cea dintre mama si copilul nenascut

Restante la leapsa

Leapsa de la Alina, poza 6 din ultimul folder, sarbatoritii casei de Sf. Ion:

Leapsa de la Adra, o poza funny, canibalism intre papusi :

Dormitul in pat cu parintii

Prolog : In luna a 8a de sarcina am inceput sa adunam cele necesare pentru Sophia. Am studiat (ca asta e jumate din placerea unei achizitii, nu?) si am ales patutul ideal, din lemn, colturi rotunjite, bare rotunde, laterala culisanta, si fund din bare de lemn pentru a permite aerisire optima. Pe deasupra saltea din fibre de cocos, din cele de cocos-cocos, nu cu spuma sau alte adaosuri. Pe deasupra am luat cateva lenjerii de pat. Musai cu aparatori. Ba chiar mi-am petrecut o saptamana cusand de mana o lenjerie cu tot cu pilota, cearceaf de pilota, cerceaf de pat, fata de perna, aparatori cu snururi de catifea asortata. Ideea era clara : Sophia va dormi in patutul ei, la inceput cu noi in camera, apoi in camera ei.

Pasul 1 : Sophia a venit acasa. Si a dormit in patutul ei, la inceput in camera noastra, apoi in camera ei, cu mine ca tovaras de camera pe canapeaua lipta de patut. Ce-i drept statea mai mult in brate ziua, fie la mine pentru laptic, fie seara la tatal ei pentru digestie (o paranteza, nimic nu functioneaza mai bine pentru colicile abdominale decat tinutul la pieptul unui parinte). Dar asteptam in schimb (pentru toate asteptarile perioadei respective blamez hormonii lauziei si starea de transa datorita lipsei cronice de somn) sa doarma in patutul ei noaptea. Mi se parea ca ar trebui cumva sa i se para echitabil contactul fizic ziua contra somn in patutul rece noaptea, nu stiam pe atunci cat de putin stiu bebelusii despre echitate..... .

Pasul 2 : Intr-o noapte m-a trezit brusc din somn o senzatie arzatoare in ceafa ca sunt privita insistent. M-am intors si am vazut doi ochisori mari, negri, un nasuc mic lipit de o zabrea si doua manute intinse inspre mine printre bare. In lumina difuza a lampii de veghe, parea o imagine potrivita pentru un poster pe care ar scrie "Eliberati copiii!" Atunci am realizat ca patutul e doar un de fel de puscarie pentru copii. Un loc intre gratii de unde esti scos pentru masa si plimbare. O granita artificiala intre copil si parinte. O bariera care ne protejeaza pe noi adultii, de nevoile lor firesti. Din acea noapte Sophie a poposit pe canapea langa mine.

Pasul 3 : In jur de 2 luni de la nasterea ei, tatal Sophiei s-a declarat satul de dormitul de unul singur. Mi-aduc aminte ca am intrebat (oarecum retoric si auto-directionat) " Intelegi ca daca Sophia intra in patul nostru, nu se va muta de buna voie decat peste cine stie cati ani?" Raspunsul a fost echivalentul lui "I do" din filme, si astfel ceremonia a fost consacrata , asa incat ne-am instalat in patul familial, in pozitia pe care nici macar Attachement parenting-ul nu indrazneste sa o recomanda, cu Sophia in mijlocul patului, intre noi. Sophia s-a uitat la mine, s-a uitat la tatal ei, a zambit si a adormit instant.

Pasul 4 : O ultima incercare. De cand ne-am mutat cu totii in patul mare, Sophia a inceput sa doarma mult noaptea asa ca intr-o seara am pus-o adormita in patut la ea in camera. Dormea dusa. In 2 ore am verficat-o eu de vreo 5 ori, tatal ei de vreo 10. Intr-un final s-a intors cu ea in brate in pat (tot adormita), "ca sa putem dormi si noi".

Epilog : patul nostru este patul familiei, locul in care noaptea intram cu toti in rezonanta (ca raspuns la toate comentariile pseudo-psiho-pupu despre pseudo rezonanta in care intram in somn si pe care fireste copilul o poate pseudo-altera), Sophia alterneaza intre pozitia capul spre mine si picioarele pe mine sau pozitia capul spre taica-su si picioarele pe el.

Concluzii : suntem parinti si noaptea. Sophia are nevoie de noi si noaptea. Patul nostru este locul magic in care ne regasim cu totii, cercul nostru sacru in care protejam si suntem protejati. Nimic nu e e mai dulce ca o manuta mangaindu-ma pe fata si un glascior adormit care sopteste "mama". Sau o dimineata inceputa cu un pupic pentru tatic, si o cuibareala calda si dulce inainte de trezire.

-Ce vom face daca vom mai avea un copil?
-Vom cumpara un pat mai mare!

La bucatarie

Daca intradevar copiii imita ceea ce vad, ce spune despre mine dorinta fierbinte a Sophiei de a se muta cu totul in bucatarie?....

Pasiunea ei nestavilita de a scoate totul de pe cele 2 rafturi unde i-am facut domeniul ma lasa cu intrebarea, oare rosiile mele din conserva au facut subit botulism, sau formele ciudate pe care le-au luat conservele sunt doar efectele devastatoare ale aruncatului pe gresie de 20 de ori pe zi?

La plimbare

Dupa ce atatea zile ploioase si morocanoase ne-au tinut in casa, astazi am iesit la plimbare. Sophia adora plimbarile afara , asa ca a suportat cu stoicism, ba chiar a si participat la tot ritualul de dezbracare, imbracare, incaltare. Ritual care de altfel beneficiaza de proteste energice in tot restul timpului. Afara ochisorii ii sclipesc de placere si entuziasm, soarbe din priviri tufele din fata blocului, cateii si pisicile cartierului ( cutucutucutucutcutu si tzichitzichitzichitzichi), mucurile de tigari de pe jos, cosul de gunoi care contine ooo, atatea mistere, toate marile minuni ale lumii urbane. Se linisteste brusc cand ajungem in dreptul unui tanar cu un telefon la ureche, participant activ la o conversatie mobila (sau cine stie, imaginara?...) . Un copil din alte vremuri ar privi fireste intrebator o astfel de situatie, dar Sophia, nascuta in plina era a tehnologiei mobile , stie exact despre ce este vorba. Asculta cu atentie fixandu-l din priviri pe protagonistul conversatiei, pana aude cuvintele magice "Bine, te pup, pa". In sfarsit ceva cunoscut ! Ridica o manuta si incepe sa o miste frenetic recitand plina de incantare "ba-pa-pa-pa-pa-pa-pa-pa-pa-pa". O iau pe sus si mergem mai departe, ocolind cu maiestrie vitrinele de jucarii in care si-ar pierde privirea cel putin un sfert de ceas si ajungem la prietenii din plastic. Ca sa va explic, exista pe strada noastra un magazin cu produse pentru copii care scoate in fiecare dimineata pe trotuar ca decor 2 manechine copii de plastic. Sophia i-a remarcat de cand era mica mica si cumva ii considera prietenii ei. Ne-am oprit in fata lor, a inceput sa le vorbeasca, ca ii atinga, bucuroasa ca in sfarsit da peste copilasi care nu fug in fata avantului ei spre socializare, nu se supara cand sunt impunsi cu degetelul si nici nu incearca sa-i ia jucariile. Ca intotdeauna ii spun "Mami, nu sunt vii, sunt niste bucati de plastic", prinsa intre obsesia de a-i spune mereu adevarul si o vaga si ciudata vinovatie, de parca i-as spune ca nu exista Mos Craciun. Din fericire, la varsta asta, astfel de probleme existentiale nu exista, toata fapturile sunt jucarii pentru ea, asa ca placerea ei este nestirbita.

Ajungem in sfarsit la punctul terminus, piata centrala din fata palatului roz (pardon, somon), mandria arhitectonica a buzoienilor. Dar nu cladirea reprezinta apogeul expeditiei noastre, ci gigantul banner publicitar cu maimutoii pufosi si dungati de la Domo...

Plimbarea se termina in bratele lui tati, care intre timp ni s-a alaturat. Ah, si nici n-a mai cerut multdoritul "lape".....pana am ajuns in casa!

intrare in blogosfera

Acest blog este dedicat Sophiei. 1 an si 2 luni, 78 de centimetri, doi ochi magnetici si un zambet care a devenit motorul vietii mele.

Si e deasemenea dedicat timpului pretios pe care il petrec alaturi de ea, urmarind cu uimire si incantare schimbarile magice ce se petrec sub ochii mei.